< Blog

Plânsul lui Nietzsche…

IMG_4507

Când îmi propun să văd un film, de obicei, citesc măcar firul epic al filmului și încadrarea: film polițist, film horror, film psihologic, etc… Aici mi-a fost puțin mai simplu pentru că am mers pe mâna existențialistului Irvin Yalom care semnează cartea după care s-a pus în scenă filmul. La fel de importantă a fost pentru mine distribuția: Armand Assante în rolul lui Nietzsche și Ben Cross în rolul lui dr.Breuer, actori care deja te fac să te gândești la calitate, calitatea interpretării, calitatea scenariului, calitatea filmului. Zis și făcut, mă instalez confortabil într-un fotoliu relaxant în ideea că un astfel de film are nevoie de toate condițiile de confort pentru a fi ințeles și integrat ce are de integrat. Așa că am purces la vizionat.

Filmul începe undeva în Europa secolului 19, când o femeie frumoasă Lou Salome îi cere doctorului Breuer să-i salveze prietenul și totodată viitorul filosofiei germane de la sinucidere. Puțin intrigat și provocat, chiar dacă nu-și explică de ce, dr.Breuer acceptă cazul lui Nietzsche care suferă de disperare profundă și idei suicidare, catalogate fiind ca urmare a ruperii relației acestuia cu frumoasa Salome.

Regizorul ni-l prezintă pe Nietszche într-o aulă mai mult goală, susținând un discurs aproape delirant despre cum omenirea l-a creat pe Dumnezeu și tot ea l-a ucis, despre redundanța lui Dumnezeu pe care oamenii nu o văd și nici măcar Darwin nu a explicat-o în propria teorie evoluționistă. Monologurile lui Nietzsche, la care ulterior va renunța, aduc progresiv respingerea întregului auditoriu, și așa mult prea sărac. După cum el însuși remarcă, auditoriul preferă să plece în grotă, fără să dorească să-și cunoască sau învingă propria umbră, adevărul fiind, ca de fiecare dată, mult prea înfricoșător. Viața lui Nietzsche se schimbă în momentul în care predica în pustiu a acestuia o întâlnește pe frumoasa Salome care reușește să-i deschidă simțurile mai mult sau mai puțin conștient. Remarca Salomeei, că fără Dumnezeu nu mai sunt reguli și nici morală, îl face pe Nietzsche să rezoneze și să se simtă ca aparținând aceluiași proces de creație ”Din ce stele am picat amândoi!”. Salome, autocaracterizată ca fiind cea care are datoria să nu aibă datorii, insistă, prin mreje neînțelese de dr.Breuer, să-l determine pe acesta să accepte să-l trateze pe Nietzsche prin așa numita terapie prin conversație. Dr.Breuer acceptă și la rându-i are de convins pe Nietzsche să se lase în mâinile lui. Rezistența lui Nietzsche e vehementă iar subterfugiu sub care dr.Breuer îl face să accepte terapia frizează scenarii a la Poirot. Trocul tratamentului migrenelor de care se plânge Nietzsche versus tratamentul prin înțelegerea filosofică și toleranța disperării de care are nevoie dr.Breuer, devine viabil. E un joc pe care și Siggy, prietenul lui dr.Breuer, nimeni altul decât viitorul foarte cunoscut Sigmund Freud, îl încurajează ca fiind benefic atât pentru el cât și pentru client. Tot el îi sugerează că terapia prin conversație va permite integrarea subconștientului în conștient, proces ce va avea drept consecință vindecarea disperării și a melancoliei, tratând implicit și migrenele clientului. Freud apare în momente de relativă cumpănă, de orientare și reorientare a dr.Breuer, ca și cum, în propriul conflict interior, pe lângă oglindirea directă în propriul pacient, acesta are nevoie de confirmarea din când în când a lui Freud. Dorește călăuza lui Siggy să se asigure că introspecția terapeutică personală e cel puțin la fel de benefică clientului său, Nietzsche. Nietzsche acceptă acest schimb profesional, mai ales după ce, în timpul unei crize migrenoase, acesta încearcă să se otrăvească iar în timpul agoniei renunță la licitații de putere și cere ajutorul doctorului Breuer. Acceptă și pentru că, într-un acces de sinceritate, dr.Breuer recunoaște că motivația acestui troc este una interioară, cu ajutorul căreia să-și salveze viața. Însărcinat cu propria carte, după cum povestește Nietzsche, în care personajul principal este un profet venit prea devreme, el însuși este un vizionar mult prea profund, disperat de limitele oamenilor din jurul lui. Această disperare îl aruncă în perioade negre de melancolie și migrene pe care doar frumoasa Salome le-ar putea alunga dacă ar accepta cererea în căsătorie. Din păcate, scopul Salomeei este doar de a învăța iar iluzia dragostei este doar un joc menit să-i confirme lui Nietzsche din nou redundanța propriei disperări pe care învață să o tolereze prin teoriile lui filosofice, tratate ale disperării, și nicidecum să o vindece. Disperarea mascată a lui Nietzsche trece pe plan secund când angoasele oedipiene ale dr.Breuer ajung în prim plan, terorizându-i viața de zi cu zi. Disperarea profundă devine imposibil de tolerat de către doctor, fantasmele cu pacienta Bertha devin chinuitoare încât acesta e determinat să fie suficient de deschis în a-și povesti coșmarurile. Chiar dacă în viziunea lui Nietzsche încrederea ar însemna lipsă sau cedare de putere, principiu valabil și pentru dr.Breuer dar nerecunoscut, disperarea și suferința îl determină să-i povestească filosofului cele mai ascunse vise și mai înfricoșătoare fantasme printre care acela în care, in incercarea de a ajunge la Bertha, dr.Breuer cade în gol și ajunge la coșciugul mamei lui pe care a pierdut-o la 3 ani, acolo unde, verosimil, a și rămas la nivel emoțional.

Relația terapeutică bidirecțională se desfășoară sub ochii noștri dar percepția mea rămâne că schimbul de senzații și emoții descrise în detaliu este cel legat de Bertha doctorului Breuer nicidecum de Salomea lui Nietzsche iar acel tip de confesiune de tipul ”curățării hornului” pare să fie utilă doar din partea dr.Breuer. Provocările lui Nietzsche duc la confesiuni din partea dr.Breuer care au ca justificare explicația că fiecare copac, ca să devină maiestos, are nevoie de vreme furtunoasă, o vreme furtunoasă chiar împotriva timpului. Exercitiul de imagerie dirijată făcut de Nietzsche doctorului Breuer reușește să-l ajute pe acesta să scape de gunoiul Berthei, acea pacientă isterică la care încearcă cu disperare să renunțe în sforțarea de regăsire a propriului eu și a propriei soții și familii. Nietzsche reușește să-l determine pe dr.Breuer să-și recunoască iluzia propriei datorii, singura de care era mândru că ar fi îndeplinit-o, soția și copiii. Îl provoacă la reflecție, cum e să trăiești cu adevărat, cum e să se formeze pe sine astfel încât să-și formeze proprii copii cu adevărat, cum e să trăiești în propria viață și nu pe lângă propria viață cum a făcut-o dr.Breuer până acum.

Prin vizualizarea chipului mamei în coșciugul pe care cade, reușește să-și depășească într-un fel neputința în fața morții, printr-o putere subită și dureroasă de înțelegere a evidenței. Moartea își pierde teroarea când ți-ai trăit viața, prin urmare, trebuie să mori la momentul potrivit. La finalul discuției Nietzsche îi dăruiește gândul de a-și retrăi viața pe care nu a trăit-o, astfel încât întreaga viață să nu rămână în el, într-o succesiune infinită a clepsidrei timpului de regrete și false trăiri.

Ca niciodată până acum, dr.Breuer e pregătit să fie hipnotizat și retrăiește, cu ajutorul lui Freud, momentele dureroase cel fac să sufere și totodată să se elibereze de toate angoasele neînțelese de până acum. Se trezește ca nou, gata pregătit de a trăi în propria viață pentru prima oară.

Sentimentul că terapia are succes doar asupra dr.Breuer m-a însoțit până la final când Nietzsche e curios să afle cum a scăpat dr.Breuer de Bertha. Într-un acces de sinceritate Nietzsche recunoaște că Salome, creierul și sufletul lui pereche, îi revine în memorie în fiecare zi, în fiecare oră chiar dacă el a pierdut-o pe Lou (Salome) și totodată pe dr.Breuer. Se simte singur și pentru prima dată își destăinuie această singurătate și plânge. Plânsul lui Nietzsche exprimă eliberarea mult așteptată, tristețea care pare a fi sursa lacrimilor este de fapt ușurare deplină. Și Nietzsche și dr.Breuer sunt liberi, liberi de trecut și angoase, liberi pentru a trăi în propriile vieți. Chiar dacă Nietzsche are sentimentul că se va întoarce în izolare, dr.Breuer îl provoacă din nou să plângă argumentând că izolarea există doar în izolare și o dată destăinuită, aceasta dispare. Ceea ce rămâne este prietenia pe care Nietzsche o confirmă și care va fi resursa de care acesta avea nevoie pentru viitor, adevărata vindecare.

Impresia generală a filmului este bună, nu de 10 pentru că la un moment dat am simțit că trebuie să fac pauză și chiar am revăzut anumite scene să le înțeleg mai bine dar din punctul meu de vedere acest film e un exercitiu foarte bun pentru a înțelege cât de dificil și poate imprevizibil poate fi un proces terapeutic. De asemenea, se punctează foarte bine atuurile unei relații terapeutice eficiente și anume: autenticitatea, sinceritatea, lipsa de ipocrizie, construirea unei relații bazate pe încredere reciprocă. Dincolo de procesul terapeutic propriu-zis pentru care Salome solicită ajutorul doctorului Breuer, este evident jocul de culise al acestuia care se dovedește ca fiind util cazului cel mai urgent, uimire, tocmai doctorului Breuer. Închei cu reflecția unei persoane importante mie: ”Oare de câte ori, ca psihoterapeut, ar fi trebuit să-mi taie chitanță tocmai clientul din fața mea?”

 

Verdict final 9/10.

Omul este propriul său Prometeu! Jules Michelet